Amintiri jucăușe la Street Delivery

În weekend-ul 15-17 iunie, bucureștenii s-au putut bucura de cel mai mare festival de artă stradală din România: Street Delivery, ediția 2012. Firește, MȚR a strigat „Prezent!”. Pe strada Pictor Arthur Verona – forfotă colorată și veselie generală! Standul MȚR, dedicat în acest an Proiectului Copilăria. Rămășițe și patrimoniu, se potrivea de minune în peisaj. Acolo, cei mai copilăroși voluntari au pregătit jocuri peste jocuri, cu care i-au îmbiat pe trecători: ȚOMAPAN, Melcul, Țintar, Avioane, ateliere de  lână și păpuși din linguri de lemn, basme năzdrăvane și câte și mai câte!

Atât pe trecătorii rămași să se joace cu noi, cât și pe cei mai grăbiți, i-am rugat să ne scrie jocuri preferate din copilărie și amintiri, pe care le-au pus apoi în două borcane... fermecate, care acum păstrează, pe bilete de hârtie însemnate pe fugă, amintiri de preț ale unor oameni răspândiți pretutindeni în oraș, care nici măcar nu se cunosc între ei. Firește, cei care au binevoit să ne împărtășească din gândurile lor au fost răsplătiți cu cărți poștale și stickere ale proiectului Muzeul Copilăriei. Cititorilor blogului le prezentăm un... top al celor mai jucate dintre jocurile găsite în borcanele fermecate. Poate vă vor stârni amintiri...

I.                    Cu majoritate covârșitoare de amintiri duioase, pe primul loc în borcanul cu jocuri a fost Șotronul, cu 17 bilețele. Cretă albă hârjâită pe striațiile asfaltului. Pietricica: pică sau nu pică în căsuță? Bufnituri cadențate, zdrobiri discrete de tălpi mici pe caldarâm.

II.                  Îl urmează îndeaproape De-a v-ați ascunselea, care în Oltenia se mai cheamă și Pitulușu, ceea ce ne-a înduioșat peste poate – 16 amintiri la borcan.

III.                Al treilea în top este Elasticul, amintit în bilețele de 15 ori. „Ia-nuarie, Fe-bruarie, Martie, A-prilie...” Parc-așa era, nu? Ah, ce emoții să nu mă împiedic și să nu iau o gură de asfalt când țineau elasticul la brâu...! Iar Alexandra, fata șefului de scară de la 4, era subțire ca o trestie și sprintenă ca o zvârlugă!

IV.                Țară, țară, vrem ostași! a fost amintit de 12 ori, iar o doamnă a ținut să ne precizeze că era foarte popular în copilăria dumneaei, prin anii ’50-’60. Să fi fost încă războiul proaspăt în mentalul colectiv și asta să fi avut înrâurire până și asupra jocurilor copiilor?

V.                  Un alt joc îndelung jucat este Frunza, cu 8 numiri. La fel și coarda, care-mi dădea emoții de fiecare dată când se schimba sensul de rotire. Cu 7 amintiri vine strâns din urmă ȚOMAPAN (ah, ce-l mai jucam prin ore!), iar cu câte 6 voturi vin Castel, Baba oarba, Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți.

VI.                5 bilețele ne-au amintit de Rațele și vânătorii, câte 4 de Țările și de Nu te supăra, frate!, iar câte 3 mărturii au stat în borcanul nostru fermecat pentru Șah, Leapșa, Capră nouă/Lapte gros, 1, 2, 3, la perete stai! (ce ne mai schimonoseam!), Moara/Țintarul și Țurca.

VII.              Mai rar amintite, cu câte 1-2 bilețele, dar nu mai puțin de preț din această pricină, au fost: Tenis, De-a podaru’ (pesemne un joc inventat de copiii care locuiau pe lângă vreo apă curgătoare...), Încetul cu încetul se fabrică oțetul, Spectacolele din spatele blocului (probabil născociri ale unor mici și în devenire stele...), Hoții și vardiștii, Podul de piatră, Mima, Avioanele, Perețică (în spatele blocului, cu mingea la perete), Cocoțatul în corcoduși și pe bara de covoare, Maroco, Doctor „Au!”(Bâza), „De-a Nadia Comăneci” (cine copilărea prin ’64?), 7 pietre, Piticot, Statuia, Mațele-ncurcate, Ferăstrăul, Cornete, Melcul, „Fotbal cu nasturi”, The Sims 3 (cyber-copilăria!!!), Fazan, „Jocul de-a cântatul la orice instrument”, Omul negru, Adevăr sau provocare, Batista împarfumată, Ursul doarme și visează, Cititul poveștilor, Pictura, Oina, De-a războiul, Nunta păpușilor, „Joc cu bucătărie improvizată din capace vechi”, Capital, Fotbal, Pișca, Căldărușa, „Să cos hăinuțe pentru păpuși”, „NFS și The Run” (din nou... cyber!), Sus-jos, Bunul gospodar, Volei, X și 0 (alt demon care mânca precum o termită sfârșitul caietului de matematică!!!), Table, „La bunica-n frigider” (oare ce s-o fi găsit pe-acolo...?) și „Bunicul stă pe prispă” (cu barba albă-colilie? cu bărbia sprijinită în toiag? cu fruntea gânditoare și ochii pierduți în zare? murmurând cuvinte vechi, neînțelese?).

Bănuiați că există atâtea jocuri? Noi am fost surprinși de cât de multe par aduse laolaltă. Și totuși, cele mai multe ne par atât de cunoscute! Parcă încă le simțim gustul...

Am găsit, în același borcan, și un joc cât se poate de... inedit: „Jocul meu preferat era alături de sora mea geamănă, cu cei 16 prieteni imaginari”... Știam parcă și-un cântec: „Am un piii-tic, și-l vreau fericit...” Dar cu asta deja intrăm pe tărâmul confesiunilor, iar pentru ele am avut un borcan separat. Îl vom desface și pe blog, într-una din zilele următoare.

Vă așteptăm cu duioșie și copilăreală!

At Street Delivery, a Romanian festival of outdoor art held in Bucharest between 15-17 of June, the National Museum of the Romanian Peasant had its strong contribution, by promoting its dear project - Childhood. Remains and Heritage. The volunteers prepared lots of games to play with the people passing by and encouraged those who wanted to leave a note with memories of their childhood and their favourite games as children. These were left in two jars, which became really magic due to their content. We opened them and we are giving you proof of those testimonials by means of a top of the most played, but also of the most... uncanny games.

Scoala in Popesti-Leordeni. Amintiri

Am amintiri foarte frumoase legate de anii de şcoală. Până în clasa a-VIII-a, în vara lui 1989, am frecventat şcoala cu clasele I-X nr.101 din comuna Popeşti-Leordeni, Sectorul Agricol Ilfov, actualmente oraşul Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, şcoală care se afla la cinci minute de mers pe jos de casa noastră.

Îmi amintesc că în prima zi de şcoală, 15 septembrie 1981, am primit abecedar nou şi o crizantemă mare mov, pe care am dăruit-o mamei care în acea zi împlinea 27 de ani. De fapt i-am dăruit doar corola florii, între timp coada se rupsese. Tot în prima zi am aşteptat să vină mama să mă ia de la şcoală pentru că nu cunoşteam drumul înapoi !

În anii următori festivitatea de deschidere a anului şcolar a fost urmată de două săptămâni până la o lună de practică agricolă. La fel se întâmpla înainte de finalul anului şcolar în iunie. Eram urcaţi în nişte camioane şi duşi la fermele din jurul comunei unde, în funcţie de anotimp, depănuşam porumb, culegeam roşii, mazăre, fasole verde, cireşe sau piersici, adunam spice de grâu rămase pe tarla în urma secerişului. Nu ne plăcea să mergem la câmp dar călătoria cu camionul semăna cu o excursie  şi adesea pe drum cântam.

Manualele şcolare erau puţine şi se transmiteau de la un an la altul. Manuale noi primeau doar premianţii clasei. În septembrie îmi plăcea să mă duc cu mama să cumpărăm rechizite. Pentru asta veneam în Bucureşti. Coperţile caietelor şi cărţilor le confecţionam din hârtie albastră. Mama m-a învăţat cum se face şi folosesc aceeaşi tehnică şi azi, atunci când nu vreau ca în metrou cei din jur să vadă ce citesc. 

şcoala avea un cor în care am cântat începând din clasa a-V-a. Era format numai din fete, vreo 80 la număr, pentru că băieţii aveau vocea în schimbare, spunea profesoara de muzică care conducea corul. Mergeam cu corul la Cântarea României, faza pe judeţ unde ne clasam mereu pe locul 3. Cântam prelucrări de folclor, piese corale foarte dificile pe trei voci, pentru că doamnei de muzică nu-i plăceau cântele patriotice; atunci nu înţelegeam de ce. La ore doamna ne punea la pick-up discuri cu arii din opere. Ascultam vrăjiţi. La Ateneu şi la Sala Radio am mers abia după terminarea facultăţii în 1998.

Puţinii bani de buzunar pe care-i primeam de la părinţi îi păstram ca să-mi cumpăr cărţi. În Popeşti exista o librărie în centru, într-o baracă mare din placaje. Cărţile erau aşezate pe jos, în stive, în pachete nedesfăcute, pentru că nu existau destule rafturi. Îmi amintesc de seria Biblioteca pentru toţi şi de cărţile lui Jules Verne, pe care obişnuiam să le citesc cu voce tare fraţilor mei mai mici. Favorita noastră era Copii Căpitanului Grant, pe care le-am citit-o de vreo patru ori şi am reluat nenumărate pasaje, mai ales cele în care apărea savantul Paganel.

Periodic la şcoala noastră soseau inspecţii. La una dintre ele, la ora de limba şi literatura română, am recitat o parte din Scrisoarea a III-a de Eminescu, iar tema primită a fost un desen care să ilustreze poezia Limba noastră. Eu am desenat o cobză pe un ştergar ţărănesc pentru care am primit felicitări de la inspectori. Cred că am făcut un comentariu legat de muzica interioară a limbii, prea elevat pentru un  copil de clasa a VI-a, probabil învăţat de undeva.

În Popeşti exista un cămin cultural în care funcţiona un cinematograf de provincie cu sunetul spart. Duminica, copii de pe strada mea (Zorilor) şi de pe cea învecinată (Porumbacu) ocupam un rând întreg. Am vizionat acolo multe filme. Preferatele noastre erau cele cu Luis de Funes din seria Jandarmul. Am văzut şi filme româneşti la modă în anii 80, filmele cu haiduci şi cele din seria Brigada Diverse. Înainte de a intra la film, parcă biletul costa 3 lei, ne cumpăram îngheţată la cornet de la cofetăria care se afla în centru, pe un colţ. A fost demolată în 1989, acum pe locul ei este o parcare. Dacă nu se întâmpla Decembrie 1989 poate că toată comuna ar fi fost distrusă. Printre victimele demolării se numără o livadă de cireşi care se afla la intrarea în oraş.

Tot la căminul cultural se oraganizau serbări şi concerte. La una dintre acestea am cântat cu corul şcolii şi am recitat o poezie, care începea aşa: „Cu lacrimi ţi-aş scrie/ Iubita mea ţară/ Un cântec făcut/ Dintr-un lut absolut”. Cred că era o poezie din manual. Era prima oară când vorbeam la microfon aşa că după „Cu lacrimi” m-am oprit speriată de propria mea voce pe care o auzeam în difuzoare. Sala era plină şi toţi se uitau la mine. Eu am căutat-o în public pe doamna de română, am văzut că zâmbea aşa că am continuat. Mă temeam că se va supăra pentru ezitarea mea, dar n-a fost aşa. O iubeam foarte mult. 

Doamna de română a fost şi prima mea dezamăgire. Participasem la olimpiada de limba română pe judeţ şi obţinusem nota 9, cu care mă calificam pentru faza următoare. Primisem cea mai mare notă şi eram singura care mergea mai departe pentru originalitatea lucrării, pentru că scrisesem o poezie. Doamna de română m-a chemat în biroul său şi mi-a spus că nu este bine să ne prezentăm la concurs pentru că nivelul este foarte ridicat şi că este mai bine să nu ne ducem. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile.

Am făcut parte şi din echipa care a mers la concursul Sanitarii pricepuţi. Îmi amintesc de un concurs care s-a ţinut pe platourile cinematografice de la Buftea. Era prima oară când călătoream cu trenul fără părinţi. Parcă acolo am primit tot locul 3. Diploma a fost afişată pe culoarul şcolii. Tot pe culoarul şcolii se organiza periodic o expoziţie cu desenele elevilor. Eram foarte mândră ori de câte ori unul dintre desenele mele era expus. În pauze ne uitam la lucrări şi le comentam între noi. În colţul din dreapta jos, pe o etichetă, apărea numele autorului şi clasa.

În vara lui 1989 am susţinut examenul de treaptă la Liceul Economic nr.3 din Bucureşti şi am lăsat în urmă şcoala 101. Nu înţelegeam atunci că las în urmă mai mult decât o şcoală, că las în urmă copilăria. Am revenit mai târziu, când aveam deja 18 ani şi mă pregăteam să merg la universitate, şi-mi aduc aminte că şcoala mi s-a părut mică, mică, tristă şi dărăpănată, cu pereţii scorojiţi şi vopseaua veche. Deşi este foarte aproape de casa părinţilor mei, n-am mai fost pe acolo de foarte mulţi ani. şi şcoala şi copilăria mea au rămas în urmă.

Mariana Radu

Remembering the first days in school in a village (now a small city) close to Bucharest, in the '80s. The first day, and not only: how the books were at the time, how the final day in school was, how the teaching was, what was going on in the school (drawing exhibitions, going to work the fields, contest between schools...).

When, returning after I was 18 already, the same school seemd small, old, unattended... I never got back, so my childhood remained back in time.