Trei păpuşi şi trei poveşti

Trei păpuşi, trei poveşti diferite:

1. Păpuşa Gabriela, cu rochiţă croşetată. Stă jos.

 Păpuşa Gabriela a fost cumpărată în 1941-1942 la Sibiu, în timpul războiului, cât timp familia Georgetei (avea 4 ani pe atunci) fusese refugiată din Cluj în Sibiu. E o păpuşă nemţească din celuloid, cu ochi de sticlă, cum era ultima modă în anii aceia. Nu toată lumea avea asemenea păpuşi. Majoritatea păpuşilor erau din hârtie, din carton, imprimate în anumite posturi, dar mai ales făcute de copii... Georgeta iubea păpuşile atât de mult, încât le colecţiona încă de pe atunci. Când, în 1945 părinţii săi (medici fiind) s-au întors în Cluj, avea deja 32 de păpuşi. Dar nu a fost salvată decât păpuşa Gabriela, pentru că au împachetat repede ce au putut şi, evident, jucăriile au rămas locului. În 1945, Georgeta era la bunici, la Lipova, cu Gabriela, care a rămas singura păpuşă din colecţie.

Gabriela are şi o cicatrice: piciorul drept este topit. Într-una din zilele când părinţii spălau rufe la cazan, în curte, aşa cum se făcea mai demult, după ce s-a terminat treaba, a rămas o grămadă de cenuşă. Georgeta s-a dus cu păpuşa să o plimbe pe-acolo, fără să îşi dea seama că în cenuşă mai erau câteva bucăţele de jar...

Dar Gabriela a mai trecut şi prin alte întâmplări: sprâncenele şi buzele au fost refăcute cu creionul, pentru că, de atâta timp, s-au şters. Era şi rumenă în obraji mai demult, iar părul îi era şaten. Toate s-au spălat. Au fost etape când a avut unghiile făcute cu creion roşu. Elasticul care prinde mâinile şi picoarele s-a copt de mai multe ori. Prima dată a fost reparată de bunicul Georgetei. Mai apoi, în Cluj, la “Clinica de păpuşi”, unde se reparau păpuşi de toate felurile. Hainele nu mai sunt cele originale. De atunci, din anii 1940, a schimbat garderoba de multe ori, cu hăinuţe făcute de bunica Georgetei. Rochiţa pe care o poartă acum e făcută chiar de Georgeta, acum vreo 20 de ani.

Gabriela a jucat multe roluri, imaginate de Georgeta în perioada când citea cărţile copilăriei, în special basme, ori romane de aventuri.

În ultimii ani, păpuşa Gabriela asistă, de pe noptieră, la cărţile citite de Georgeta, la cei 75 de ani ai ei. De-acum înainte, însă, va sta în colecţiile Muzeului Ţăranului Român, de unde va ieşi să fie admirată în vreo expoziţie.

 


2. Păpuşa blondă, cu rochiţă roz.
Povestea păpuşii. Spusă de ea şi scrisă de mine

Nu-i aşa că nu-ţi mai aminteşti de unde am apărut? Şi nici că la început nu ştiam să spun decât mama. Cred că eram de o vârstă atunci pentru că nici tu nu ştiai mai multe cuvinte. Din punctul ăsta de vedere se pare că am învăţat amândouă să vorbim în acelaşi timp şi cu aceleaşi cuvinte. Eu eram Păpu-titi, tu erai Dani, iar apoi eu am avut o mulţime de nume, iar tu tot Dani. Eu am fost Corina, Mirabela, Cati, Suzana, Loredana, Mihaela, Aura. Şi de fiecare dată aveam alte haine. Pentru că tu mi le făceai. Şi cum te rugai de mama ta să-ţi aducă cârpe de la fabrică! Şi îmi croiai rochiţe şi mi le cosei, iar eu stăteam frumos să mă piepteni şi să-mi pui flori în păr. Am fost prietene atunci sau poate că mă credeai sora mai mică pe care nu ai avut-o niciodată. Sigur nu am vorbit despre asta, nu prea e un subiect de conversaţie între două fetiţe chiar şi când vorbesc serios.
Plus că mai târziu a trebuit să te ajut la lecţii. Tu te duceai la şcoală, iar după ce te întorceai mă aşezai în fotoliu ca într-o bancă, şi-ncepeai să-mi predai lecţia. M-ai învăţat literele şi cifrele, m-ai pus să citesc şi cel mai frumos a fost când am repetat tabla înmulţirii împreună. Şi dacă îmi dădeai lucrare şi luam notă bună, îmi mai făceai o rochiţă nouă cu floricele. Iar dacă luam notă mică mă certai şi nu te mai jucai cu mine, ci cu Dora păpuşa roşcată care-şi dădea aere de diva pentru ca avea sâni şi rochiile îi stăteau mai bine, adică aşa cum le stăteau cântăreţelor de la televizor.
Nu-i aşa că nu-ţi mai aminteşti nici cum într-o primăvară, când toată lumea făcea curat pentru Paşte, ai strâns toate jucăriile într-un sac de plastic şi le-ai dus în pod? Eram fiecare aşa cum ne-am nimerit. Eu cu rochiţa asta roz, cu părul prins aiurea cu un elastic. Dora cu o rochie de seară acum aşa de demodată! Ursuleţii, căţeluşii, maimuţoiul, maşinuţele, pisicul... în ziua aceea apocaliptică am încăput toate în placenta aşteptării. Şi încă mai aşteptam când ai dezlegat cu greu nodul sacului şi m-ai luat, mi-ai spălat rochiţa, m-ai pieptănat şi m-ai trimis să zâmbesc frumos şi să dau din gene la expoziţia De-a Facerea Lumii. Jocuri şi jucării la Muzeul Copilăriei Poate că pentru mine acesta este un nou început, o altă viaţă.

3. Păpuşa Ana, cu rochiţă cu flori roşii.

M-am născut pe 20 octombrie 1975. La o săptămână am primit prima păpuşă, de la tatăl meu. Păpuşa Ana, aşa cum o cheamă şi pe naşa mea. Era mai mare ca mine... Când am învăţat să vorbesc şi să mă joc cu ea, deja avea un nume: o chema Ana, aşa cum ar fi vrut tatăl meu să mă cheme şi pe mine, însă mama s-a opus. Măcar păpuşa să poarte numele dorit de tatăl meu. M-am jucat cu Ana până am terminat liceul. Acum stă pe dulap, cu rochiţa cu care a fost cumpărată. De două ori pe an face baie, să fie curăţată de praf.

Infancia la Madrid!

Expoziţia „Childhood. Remains and Heritage / Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu“ migrează spre tărâmuri spaniole! După Londra (2-30 iunie 2012 la Institutul Cultural Român din Londra) şi Paris (12-30 septembrie 2012 la Institutul Cultural Român din Paris) a venit rândul Madridului (prin Institutul Cultural Român din Madrid) să desfacă cutiile cu jucării, să descuie sertăraşele, să cotrobăie prin buzunare vechi şi dulăpioare prăfuite, să meşterească legănuşe pentru amintiri şi labirinturi pentru mari şi mici!

Cu alte cuvinte, preţiosul cargo (cutiile cu copilăria itinerantă) poposeşte în cea de-a treia capitală europeană, cea care va găzdui expoziţia Copilăria. Rămăşiţe şi patrimoniu, un proiect european realizat de Muzeul Naţional al Ţăranului Român în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Asociaţia Artees (Franţa) şi Muzeul Lębork (Polonia), cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România şi finanţat prin programul Cultura 2007-2013.

Pe parcursul a 4 zile, 2 muzeografi ai MŢR-ului şi un voluntar vor deznoda şi reînnoda fragmente, stări şi timpuri ale copilăriei, creând un univers de simboluri şi trimiteri la nenumăratele semnificaţii, sentimente, obiceiuri, vise şi credinţe din jurul copilăriei de azi, de ieri... dintotdeauna!

Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 8 octombrie, la Círculo de Bellas Artes de Madrid, gazda expoziţiei -ce va dura până în data de 21 octombrie.

Ghidul dumneavoastră pe parcursul întregii călătorii va fi "ursulica", un pufulete galben de vreo 20 de ani, cu origini necunoscute, incubată în valiza unui unchi care se întorcea dintr-o delegaţie din Cehia şi dăruită în grija unei copiliţe blonde de patru ani, viitoare voluntară la MŢR. Jucăria, în ciuda faptului că a fost cea mai iubită, nu şi-a găsit niciodată prieteni printre jucăriile celelalte, căci a fi ţinut la mare preţ vine cu nişte sacrificii... aşa că acum, după atâta timp, ursulica simte că nu şi-a găsit încă rostul în lume. De fapt, nu are nici măcar un nume... Aşa că, zilele trecute, şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să plece într-o călătorie, la capătul căreia să afle, poate, cine este cu adevărat....

Rămâneţi pe fir pentru veşti din Madrid de la ursulica!

***

Activitatea face parte din proiectul "Childhood. Remains and Heritage", derulat de Muzeul National al Taranului Roman.

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

Această comunicare reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

Toboganul şi copilăria galbenă

La un moment dat am început să-mi întreb prietenii dacă şi pentru ei este la fel. Mi se părea mult prea ciudat cum toate amintirile mele de când eram mică erau pur şi simplu inudate în lumină. La mine, în fiecare fragment de memorie e o lumină caldă, fără să sufoce, plină şi uşoară în acelaşi timp, care vine din toate părţile şi învăluie toate obiectele pe care privirea acelor vremuri îşi aşează lentila. E ca şi când cineva ar fi pus o folie incandescentă în faţa ochilor mei de copil, în aşa fel încât totul să capete contururi galben-aurii intense.

Prima dată când mi-am dat seama că am avut o copilărie galbenă a fost acum câţiva ani când încercam, cu ochii pe tavan, să recuperez şi să peticesc o imagine a parcului meu şi a acelui moment care m-a legat pentru totdeauna de parc, făcându-l al meu.

Parcul din cartier, locul meu de păţanii, prietenii, mici libertăţi. Aşa cum am înţeles mai târziu în viaţă, şi la mine, la fel ca la toată lumea, scara de la care priveam atunci totul mă facea mică-mică, aproape inobservabilă şi gata oricând să mă strecor printre toate obiectele acelea mari, mari de tot- fie oameni, leagăne, ah şi... tobogane. Parcul era locul în care să te poţi pierde. Era imens şi întotdeauna plin de oameni.

De departe, toboganele erau cele mai măreţe fiinţe pe care le văzusem vreodată. Era ceva ameninţător dar şi calm, în acelaşi timp, la ele. Erau cele mai înalte instalaţii de fier din parc. Erau atât de înalte că parcă nici nu puteam să le văd capătul, ajungeau undeva la frunzele copacilor, de trebuia să-mi dau capul pe spate şi ameţeam. Aici nu aveau nici un folos braţele protectoare ale părinţilor. Era pur şi simplu mult prea sus, alunecarea era mult prea rapidă, acolo erai pe cont propriu. Vedeam tot felul de copii suindu-se cu curaj pe scările lor, chiar şi cei mai experimentaţi, ca şi cei care abia se abţineau să nu plângă de frică, dar toţi, toţi, păreau cuceritori când ajungeau în vârf. Se aşezau, îşi luau un moment să tragă aer în piept, apoi îşi dădeau drumul în extaz, dar cu toţii, fără excepţie, o făceau aruncând o ultimă privire în zare, ca şi când ar fi îmbrăţişat tot ceea ce vedeau. Mă gândeam că dacă aş fi avut curajul să  cuceresc şi eu giganticele instalaţii de fier, aş fi fost cea mai fericită.

Nu ştiu cum s-a făcut că, într-o zi m-am pomenit suind treptele acelea îngrozitor de mari ale unuia dintre toboganele cele înalte. Cred că tata m-a pierdut din privire atunci, îmi găsisem portiţa. Faptul că nu ştia unde sunt creştea intensitatea momentului. Începusem să mă sui. Nu ştiu prea bine cine făcea asta, îmi vedeam doar mâinile şi picioarele încercând să se caţere între spaţiile acelea atât de mari între trepte. Auzeam o respiraţie întreruptă, dar nu o simţeam ca pe a mea, nu simţeam nimic din corp ca fiind al meu, era ca şi când m-aş fi privit de undeva din dreapta sus pe mine însămi cum urc înfrigurată tot mai sus pe tobogan.

Într-un final am ajuns acolo, în acel loc. Îmi tremurau atât de tare genunchii încât simţeam că o să cad. Şi era atât de mult până jos, că şi acum mă apucă groaza. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi aduc aminte că, în loc să mă aşez pe locul de unde să-mi fi dat apoi drumul să alunec, m-am ridicat în picioare. Eram în picioare, deşi abia mi le simţeam! Mâinile îmi erau libere, nu mă ţineam de nimic. Eram deasupra tuturor, eram parcă desprinsă de pământ. Eram acolo, fără posibilitate de întoarcere. Eram eu cu tot ceea ce puteam privi din jur. Atunci mi-am aruncat privirea în zare, în tot acel vacarm al tuturor acelor locuri de joacă aduse împreună, al zumzetului şi aglomeraţiei, al strigătelor copiilor, părinţilor, bunicilor, al melodiilor venite de la maşinăriile cele noi complicate, al mirosului de floricele şi vată, cu toate culorile acelea ale maşinuţelor şi gărgăriţelor vechi şi ale caruselului. Cu toţi oamenii mişunând undeva jos. Şi parcă s-a făcut linişte. Preţ de o secundă. Nu pot fi sigură că a fost aşa, e foarte posibil să-mi fi imaginat, dar am avut senzaţia că totul amuţise. Atunci am observat prima dată cât erau de frumoase razele, spre apus. Tot parcul, până unde puteam vedea, era inundat în lumină. Copacii dădeau în galben, asfaltul dădea în galben, copiii ceilalţi, toţi. Nu ştiu cât a durat momentul, probabil că în timpul real, a fost puţin.

Nu mai ştiu exact ce-am făcut apoi. E posibil să-mi fi dat drumul, e posibil să mă fi întors pe scări- căci eram cumplit de fricoasă odată ce ajungeam în vârful tuturor lucrurilor pe care mă căţăram şi renunţam. Nu ştiu şi nici nu prea contează. Ştiu doar că nimic nu se compară cu toată lumina aceea, cu tot acel galben ieşind din toţi şi din toate, o lumină pe care o am în fiecare bucată de memorie de când eram mică.

GCV


There was one moment in my childhood that later made me realise that every memory I had from when I was little was simply floaded with light. Everything I rememberd about that time was penciled in yellow and gold, every other child, trees, grown-ups, the entire park I used to play in. My entire childhood was yellow, as I remembered it. That one moment was when I decided for the first time to reach for one height I had always dreamed to conquer: the tallest slide in the park. I had been fascinated with the big scary, but still full of calmness pieces of iron, who were almost reaching the sky in my imagination. Every other child seemed to be part of some mysterious experience while climbing those big steps, reaching the top, taking a glimpse at some wonder for a few seconds, and then sliding down in delight. So, once, I took courage and dared myself to climb it. It was as if my body was not mine, my hands and feet moving without me controlling them, in all that excitement of reaching one more step closer, my knees were shaking, I hardly breathed. Reaching the top, I found myself letting go of anything I could hang on and madly standing up, on my feet. On my bare feet! I'm not sure how long it actually took, maybe in real-time, it was just for a second, but I was awestruck. I was so high, above everything and everyone. It was as if nothing connected me to the ground anymore, as if all links had been cut off. It was something like floating, but I still felt deeply-anchored.Gazing around what was in front of me, I realized how sun-rays wrapped everything in gold and made it shine. There was this vivid, though calm light coming out of everything and everyone. Since then, there hasn't been any other image as powerfull as that. And that's how all my childhood memories come to me.

Madlene româneşti

În timp ce încercam să regăsesc vechi amintiri din copilăria mea şi, în special, din timpul vacanţelor de vară petrecute jumătate la ţară, jumătate la Bucureşti, mi-am dat seama că tot ce-mi revine în memorie este impresionist. Mirosuri, sunete, gusturi, imagini – toate printr-o privire mioapă.

De pildă, mirosul dinainte să înceapă ploaia – n-aş putea să-l descriu, dar mă face să mă gândesc la ploile de vară care mă prindeau pe uliţele din satul bunicii mele. Cântecul guguştiucului m-a fascinat de când eram mică. De fiecare dată când îl aud, repet gugu-ştiuc, gugu-ştiuc în gând şi nu durează mult până când adevăratul guguştiuc se opreşte. M-am tot întrebat dacă mă aude când îl îngân şi se supără pe mine. Una dintre imaginile de neuitat se leagă de plimbarea prin centrul oraşului din decembrie 1997, când eram clasa I. Tata mă ducea să văd luminiţele, însă, în acea iarnă l-am văzut şi pe Moş Crăciun în care am crezut mult, mult timp.

Pornind de la aceste instantanee, m-am gândit să-i întreb pe prietenii mei ce experienţe senzoriale din copilărie le-au rămas impregnate în memorie. Venind din partea unor oameni de vârste diferite şi cu preocupări diferite, răspunsurile sunt minunate şi uneori comune – ceea ce înseamnă că anumite gusturi sau mirosuri se regăsesc într-o serie de sinestezii specifică unei colectivităţi.

„Pentru amintirile din copilărie care coincid cu vacanţa de vară din şcoala primară: miros de câmp, de iarbă şi/sau de frunze de porumb, gust: corcoduşe acre, compot de corcoduşe dulce acrişor şi gustul de porumb fiert cu un pic de sare, imagine: genunchi juliţi, picioare prăfuite, urme de papuc în praful de pe stradă, sunet: sunetul barierei pornite la trecerea trenului, galopul calului, a potcoavei pe astfalt sau a papucilor de gumă în mers.” (Anca Grădinaru)

„Gust: şerbetul de lămâie; miros: fumul de ţigară combinat cu aerul ce intra în maşina în mers; imagine: un copac înflorit la marginea unui drum, eu stând în maşină; cântec: Mory Kante - Yeke, yeke; addenda: mirosul era cel mai des combinat cu cel al mării văzute pentru prima dată în anul respectiv.” (Oana Purice)

„Păi, să zicem, corcoduşe şi iar corcoduşe, apoi flori dintr-alea ce cresc în grădinile blocurilor bucureştene, mari, urâte – de obicei albe sau mov – cu nişte boboci verzi, numai buni de proiectile şi cu un miros tare nefericit, apoi o minge peticită lovindu-se de o maşină – o oglindă laterală făcută praf şi nişte puşti alergând care pe unde vedeau cu ochii în zgomotul infernal al alarmei care-a ţiuit nu mai puţin de trei sferturi de oră.”

                                                                                                    (Radu Niţescu)

„Un gust de pară dulce şi zemoasă, coaptă în fân înainte de termen, înainte ca vara să se termine... Imaginea unui sătuc plin de viaţă şi culoare... Sunetul unei adieri de vânt prin frunzele copacilor în miezul unei zile călduroase... Cântecul - armonia zumzetului de seară: greieraşi , broscuţe, bunica chemându-şi nepoţeii la culcare, râsete, un tropot de cal în depărtare, teatru radiofonic depăşind timid graniţele unei ferestre întunecate, o pietricică aruncata-ntr-un pârâiaş! Cam astea sunt lucrurile care-mi amintesc mie de verile la bunici... Au fost cele mai frumoase momente din viaţa mea, însă mi-e cam greu să le descriu în cuvinte...” (Simina Chirilă)

„Gust: mustul; miros: mirosul de răcoare de dimineaţă, imagine: bunicii, sunet: clopotul bisericii de vis-à-vis.” (Tudor Pănculescu)

„Gustul pe care mi-l amintesc cu drag din copilărie (în afară de pâinea cu untură, sare şi usturoi a bunicii) este al îngheţatei de casă. O adoram! Niciodată nu aveam răbdare să îngheţe în congelator şi mă furişam, înjumătăţind toate paharele.
Sunetul pe care-l atribui copilăriei venea din pianul cu broaşte cu care mă jucam zilnic. Avea chiar şi o carte cu cântecele ca Twinkle twinkle little star.

Imaginea copilăriei mele este reprezentată de ciori care zburau deasupra mea. Aveam 2-3 ani, iar tata îmi confiscase suzetele, spunând că mi le-au furat ciorile, aşa că am ieşit la plimbare prin jurul blocului şi i-am spus să le prindă şi să-mi înapoieze suzetele.”

                                                                                                  (Andrada Sultan)

„Din vacanţa de vară pepeni (pepenoaice) cu coaja verde neagră cu miez roşu aprins şi seminţe negre mici. Nu le-am mai întâlnit gustul niciodată. Brânza proaspătă puţin sărată de oaie adusă de femeile de la colectiv când eram la bostănărie. Vinete coapte! Prăjitura cu caise făcută de Ina. Veşnicele ramuri ale corcoduşului care atârnau pe casă de pline ce erau! Şi mai presus de toate caisele! Erau înlocuitoarele noastre de portocale, nu vedeam decât două la Crăciun. Şi litrul de lapte băut întinsă pe banca tare de sub un cais din faţa casei la Radovanu. Şi fuga de balaur până la capătul şirului din vie unde era o baltă cu broaşte orăcăitoare. Privitul cu frică în fântâna de pe drum, ameţeai şi te puteai îneca! Poalele pline de muşeţel culese de mine şi mamaia. Mirosul de aluăţel (un fel de drojdie) ţinut într-un şorţ în camera bună, mirosul şi gustul de turtişoare! Ţârâitul greierilor... Cea mai grozavă muzică! Mirosul greu al crinilor şi cel al trandafirilor. Mirosul de aer sărat de la mare, îl recunosc şi acum. E printre puţinele amintiri de la mare de la 3-6 ani.  Şi cel mai ucigător: mirosul de la groapa de gunoi, de la fabrica de medicamente si de la Glina! Şi cel mai iubit: mirosul ameţitor al teilor din faţa blocului! El vestea că a venit vacanţa!”

                                                                                                       (Cristina Hodor)

„Când eram mică, familia mea mergea de obicei la mare, în Sicilia, unde este un loc numit Sampieri. Acolo a crescut mama mea, a trăit timp de 20 de ani, şi din acest motiv, în fiecare an noi mergeam acolo pentru a petrece vacanţe la mare.
Eu iubesc marea, şi înainte de toate iubesc acea mare, şi încă azi, că mă aduc în alte locuri, mi-e dor de acolo. Ceea ce îmi amintesc mai mult şi cu mai multă bucurie era gustul şi parfumul unei reţete tradiţionale, care se numeşte ARANCINI: este o reţetă puţin dificil de pregătit, dar este foarte bună şi gustoasă. Este făcută din orez, suc de roşii, sos de carne (noi il numim ragù) amestecată cu mazăre şi cu brânză coaptă. Tu faci cu orez un fel de bilă, în care faci o gaură şi în care pui sosuri şi brânză, şi apoi o prăjeşti în grăsime după ce ai dat-o prin făină, ou şi pesmet. Este o mâncare foarte grea şi cu multă grăsime, dar este cea mai bună pentru mine. O altă amintire este sunetul marii, care mă trezea în fiecare zi, şi pe care îl ţin înca azi în inima mea. Din păcate, după ce am devenit studentă, mama mea a vândut casa de vară din Sicilia, dar vara viitoare vreau să mă întorc acolo!” (Angela Apò Akthes)

„Gust de praf, mingi de fotbal sparte, frica de şobolanii uriaşi cu ochi roşii care se ascundeau in blocurile devastate, gustul îngheţatei de vanilie, sunetul pe care îl face roua dimineaţa când se aşează pe pământ - adică puţinele momente de linişte ale zilei.”

                                                                                                             (Mircea Ţara)

„Miros - mirosul de prăjituri proaspăt scoase din cuptor; gust - vişine; imagine - parcul Herăstrău; cântec- formaţia Andre, desigur, era în vogă pe vremea aia.” (Alexia Ion)

„Gust de lapte praf cu aromă de căpşuni; mirosul detergentului cu care spăla mama colegului meu faţa de bancă, o dată la două săptămâni; sunetul pe care îl făcea combina atunci când întorcea caseta audio de pe o parte pe cealaltă, urmat de fâsâitul specific al casetelor cu înregistrări făcute acasă; a, şi o imagine... mă gândesc: o scenă din Johnny Bravo în care se opreşte o maşină, se deschide uşa şi se vede un picior frumos de femeie, încălţată cu nişte pantofi cu toc înalt, gata să iasă din maşină (scena asta înca mă urmăreşte, e una dintre imaginile din copilărie care îmi vine constant în minte; între timp imaginea s-a modificat puţin, adică nu mai este chiar o imagine de desen animat, ci mai degrabă una de film.” (Patricia Iorgulescu)

„Nu ştiu exact cum s-ar numi gustul sau mirosul. Îmi aduc aminte de laptele cald din ceaunul cu mămăligă. Pentru că eu îmi petreceam vacanţele de vară la ţară. Ca imagine, văd uliţa de pe deal pe care alergam cu prietenele mele.” (Adriana Susmă)

„Sunetul: sonerie electronică de bicicletă cu multe melodii; imagine: spatele blocului, am petrecut foarte mult timp acolo; miros, aici nu stiu cum să zic, mirosul casei tale, pe care nu-l simţi când trăieşti acolo dar de fiecare dată când mergi înapoi îl observi clar că e tot acolo, şi îl simţeam mereu când mergeam la ţară câteva zile şi mă întorceam, şi era liniştitor aşa (încă e); gust de fructe necoapte (caise, corcoduşe).” (Mircea Drăgan)

„Zmeura cu zahăr pudră, mirosul de lemn şi cărţi vechi, vioara din clasa I, cântecul din sunetul muzicii cu <<do e o doamnă cam grăsuţă, re e un rege...>>”

                                                                                                (Anca Ochinciuc)

Lista poate fi continuată.

 

Gabriela Teodora Vătafu

Searching for memories from childhood, I stopped to those that are sensorial memories: smells, sounds, tastes, images, all bring together pieces of memories. An investigation made by Gabriela Teodora Vatafu among her friends, about what are the sensorial memories that they would have from their childhood.

Lectura şi jocurile în cultura romană – câteva aspecte

Un capitol din cercetarea lui Adrian Majuru, Copilăria la români: schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi (editura Compania, 2006), prezintă opţiunile alternative pentru petrecerea timpului liber ale copiilor – jocurile şi jucăriile, care s-au modificat radical din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent.

La 1888, revistele de sănătate acordau un spaţiu generos jocurilor copilăreşti, punându-le la loc de frunte în rubrica „educaţie”. Acolo se preciza faptul că era preferabil ca un copil să se pună în contact cu alţi copii de seama lui, fiindcă izolat şi melancolic nu poate cunoaşte adevăratul joc, iar asta va avea efecte negative asupra lui.

Multe dintre jocuri aveau caracter religios sau substrat magic. Jocurile cu mingea, cu cercul, cu pietricica, foarte răspândite în mediul rural, au avut cândva un simbolism solar sau lunar şi li se atribuiau funcţii cosmogonice. Baba Oarba, de exemplu, pune în scenă personaje fantastice care în vremuri străvechi se aflau în mijlocul unor veritabile scenarii ritualice de mascaţi pentru îmbunarea unor fiinţe supranaturale. În zona satelor, copiii aveau o libertate relativ redusă de practicare a jocurilor din pricina treburilor casnice.

La periferia oraşului, maidanul se transforma într-un uriaş spaţiu al libertăţii, unde copiii se jucau „piedicile”, „leapşa pe ouate”, „capra franţuzească”. Spre deosebire de aceştia, copiii din lumea bună a înaltei burghezii şi din mediile aristocratice aveau diverse jucării şi primeau primele lecţii pentru deprinderea bunelor maniere, a dansului şi cursuri de pian sau vioară.

Încă din 1934, pediatrii atrăgeau atenţia părinţilor care le cumpără copiilor „jucării periculoase” – puşti, săbii. Astăzi, agresive la limita tolerabilului moral, desenele animate şi jocurile pe calculator au produs proteste şi dezbateri. De asemenea, păpuşile fetiţelor nu mai sunt cele de altă dată. Funcţia lor pedagogică a dispărut după anii 60-70. Păpuşile au fost transformate în eroine de cinema – modelul miniatural urmează tipologia feminină proclamată ca ideală pe micul şi marele ecran. Astfel, şcoala morală devine o şcoală a imaginii, a spectacolului de sine erotic şi desacralizat.

Gabriela Vătafu

Copilării la borcan

Vă mai amintiți de Street Delivery? Forfota și veselia din strada Pictor Arthur Verona s-au dus de ceva vreme. Însă nouă ne-a rămas borcanul mov cu amintiri, în care trecătorii binevoitori ne-au lăsat bilețele cu amintirile lor din copilărie.

Jocuri preferate și regulile lor născocite, povești dragi, gusturi de demult care încă îți mai umblă pe papile, peripeții, jocuri devenite mai târziu meseriile celor care le jucau, animale de pripas, futișaguri de flori și de fructe, năzdrăvănii, chipuri întipărite în minte, jucării mai mult sau mai puțin obișnuite, vorbe de duh și de deochi, priveliști rămase pe retină... Rânduri scrise în fugă pe câte-un colț de masă, care amuză și îndulcesc la o primă lectură, dar care cutremură dacă te adâncești în ele, dacă în peticul de hârtie ruptă la repezeală vezi crâmpeiul de lume care se împotrivește trecerii timpului.

M-am întrebat dacă ar trebui să categorisesc în vreun fel bilețelele, să născocesc căprării nuanțate și ordonate. Au urmat o palmă peste frunte și o mustrare de sine: ce rost are să faci ordine în întâlnirile fericite?

Le mulțumim tuturor celor care au dat în mintea copiilor alături de noi!

·    „Un joc pe care-l iubeam foarte tare era Flori, fete sau băieți, pe care-l jucam în spatele blocului. Nu țineam neapărat să vorbesc despre fete, ci despre filme. Vader, Spiderman, Superman erau filmele la modă prin anii ’80-’85. În schimb, disprețuiam Elasticul.”

(Un băiat născut în 1970)

·         Jocul preferat: șotronul. Și când mama ne scotea o albie plină cu apă și ne bălăceam în voie.”

(Anonim )

·         „Tatăl meu, Marin, îmi cumpăra povești înregistrate pe discuri de vinilin. Cel mai mult îmi plăcea discul cu Aventurile lui Păcală. Ascultam poveștile până le memoram, iar când aveam oaspeți, tata mă punea să le „interpretez” povestea. Toți mă felicitau și eu eram foarte fericită.

(Anonimă)

·         „Am spart geamurile de la dormitor, strigând după mama. :D” (Anonim)

·         „Aveam o tricicletă care cam scârțâia când mă dădeam jos pe ea.” (Ioan)

·         „Îmi amintesc de plimbările prin via bunicului.” (Anonim)

·         „Eram copil de 3-4 anișori și mă jucam cu alți copii pe o coastă, la bunici. Așa îi spuneam noi dealului care era chiar în spatele casei bunicii – „pe coastă”.Mulți dintre prietenii meu erau cu animalele casei : vaci, capre, gâște, oi. A venit ca din senin o furtună care ne-a alungat rapid pe toți. Eu m-am trezit dusă la vale de un „pârâu” format spontan pe o cărare largă de atâta puhoi de ape. Alunecam prin apa plină de mâldeopotrivă copii și vite și animalele ne fereau cu grijă. În întâmpinarea noastră veneau bunicii grijulii. Pe mine m-a luat bunica în brațe, m-a liniștit și m-a ținut toată seara la căldură, lângă sobă”. (Anonimă)

·         „O zi de vară la Ivești cu familia. Am mâncat cireșe toată ziua, ne-am udat cu apă rece din fântână cu gălețile și am jucat Rațele și vânătorii. Toată familia a participat.” (Anonim)

·         „Când eram copil, jocul meu preferat era cu bățul. Putea fi orice : un pistol, o sabie, un toiag, o mătură magică pe care zburam. Mama îmi lua mereu jucării, dar eu am rămas fidel bățului.”

(Anonim)

·         Am primit și o rețetă de prăjitură… J

Chec simplu:

                3-4 ouă

                1 cană de zahăr

                ½ cană de ulei

                1 cană de lapte

                2 căni de făină

                1 praf de copt

                esențe (rom, vanilie)

Spor la frământat!

·         Cineva ne-a explicat regulile jocului Castelul:

„Un teanc de pietre, 5-6, în formă de castel, trebuia dărâmat cu o minge. Se juca pe 2 echipe. Câștiga cine dărâma primul tot castelul. Un fel de bowling de stradă.”

(Anonim)

·         „Una dintre cele mai frumoase amintiri: mergeam la țară, la bunica, și dormeam 4-6 nepoți cu ea în cameră. Înainte să ne culcăm, făceam rugăciunea…”  (Anonim)

·         „Când aveam 7 ani, am luat o pisică din spatele blocului cât ai mei erau la muncă. Am ținut-o în casă ore bune și când mi-am văzut mama (pe geam) venind de la muncă, mi-am aruncat pisica pe balcon. Câteva ore mai târziu am auzit pisica tânguindu-se într-un copac, de dorul meu. Din fericire, stăteam la etajul 1. Acum am două pisici și plănuiesc o carieră de medic veterinar.” (Anonim)

·         „Probabil caracteristic multor copilării de fete sub 7 ani din anii ’90, șotronul a fost jocul cel mai jucat al perioadei – stăteam zi-lumină adunați în jurul parcării, cu cretă și pietricele și țopăiam cât ne țineau picioarele. Pe șotroane mai mici, mai mari, mai strâmbe sau corespunzătoare, ne-am consumat energia ore întregi sub copacii scării și ne-am bucurat sincer acolo. Și încă ținem minte cum era! Și ne e dor!” (Anonim)

·         „Amintirile preferate din copilărie sunt vacanțele la bunici și ploile de vară pe ulițele încinse ale satului.” (Anonim)

·         „Șotronul, elasticul, coarda, volei, fotbal, X și 0… Table și șah (în adolescență) jucam cu un unchi care avea vreo 60 de ani și căruia îi lipsea un picior. Îl pierduse într-un accident în mină. Era orfan din Basarabia și fusese copil de trupă. Îl chema Preda. A murit de vreo 10 ani. El m-a învățat să citesc. Nu avea copii. Soția lui pierduse gemenii înainte să îi nască. Ne dădea mereu dulciuri. Când voia să jucăm table, ne întreba dacă vrem să jucăm „șase-șase” : Facem un șase-șase? Jucam ore întregi.”

(Anonim)

·         Un alt joc preferat: Servitul cafelei – făcută din cacao, apă și zahăr, savurată în serviciul de cafea albastru, din plastic.” (Ana)

·         „Îmi plăcea mult în corcoduși și pe câmpia din spatele casei, cu cățelul teleleu și foaie verde…”

(Anonim)

·         „Când eram mic, mâncam caise verzi și corcodușe.” (Anonim)

·         „Am mers la casa unor prieteni de la Corbu… și eram foarte impresionată de măgarul lor (nu mai văzusem niciodată unul). În cele 6 zile i-am dus apă și tot ce găseam în casă de mâncare, vorbindu-i, adresându-i-mă cu „Doamna Măgăreață”… (Anonimă)

·         Vorbe de deochi de la bunica:

(Seara) „Bună dimineața, ulciorule! Așa cum nu-i acum dimineață, așa să nu ajungi tu până dimineață !”

(Dimineața) „Bună seara, ulciorule! Așa cum nu e acum seară, așa să nu ajungi tu până seara !”

(Anonim)

·         „Desenam cu bățul pe nisip drumuri și jucam leapșa pe aceste drumuri, alergându-mă cu alți copii.”

(Anonim)

·         Despre jocurile copilăriei: „Existau sticluțe cu medicamente (penicilină, ser), pe care le umpleam cu apă colorată din hârtie creponată, cu o diversitate de culori. Apoi desenam bani de 1 leu, 3 lei, 25 lei, 50 lei, 100 lei pe care-i ofeream copiilor din grup, contra cărora eu le ofeream câte o sticluță cu un anumit preț, reprezentând sortimente de lichior, rom, vin etc. Continuam jocul până când ne plictiseam. După ce am terminat opt clase, domeniul meu de activitate a fost comerțul, mai întâi ca bucătar, apoi afacerea proprie (alimentație publică și magazin alimentar).” (Anonim)

·         „Coarda – coarda grea, de sfoară, cu mâner de lemn. Coarda de sărit e azi din plastic: prea ușoară, se crapă la soare, uneori are contur pe mâner, dar ce folos…” (Anonim)

·         „MARE. MAMAIA SAT. PLAJĂ GOALĂ, NICIO VILĂ. PĂREA ENORM. ANII ’80 – DEMOLAREA SATULUI. ANII ’90 – RECONSTRUCȚIE.” (Anonim)

·         „Căsuțe din castane pentru păpuși mici cât un deget.” (Anonim)

·         „Și acum îmi amintesc cu plăcere de verile petrecute la țară, când cireșele erau coapte și roșiiși caisele parfumate, când mergeam toți copiii de pe uliță și ne cățăram în copaci pentru a aduna prada dulce…” (Anonim)

·         „Câmpul pe care jucam Baba oarba, scăldatul și prinsul peștilor la râu, mersul la strâns de fân, tăvălitul în fân…” (Anonim)

·         „Construiam căsuțe din cărămizi.” (Anonim)

·         „Când eram mică, mă urcam cu frații mei pe dulap și săream pe pat. Partea frumoasă nu era săritura, partea frumoasă era că niciunul nu recunoștea că a rupt patul și nimeni nu era pedepsit.”

(Anonimă)

·         „Când eram mica mă jucam de-a profesoara cu ceilalți colegi de clasă, atunci când învățătoarea nu venea la timp. Întâmplător (sau poate nu) acum chiar am devenit profesoară (dar eu mereu ajung la timp la ore).” (Mihaela)

·         „Uitatul cu mama în cartea de bucate în căutarea unui „ceva dulce” și visatul cu ochii deschiși.” (Irina)

·         „Cățăratul în copaci, lenevitul pe iarbă în plină vară…” (Anonim)

·         „Joaca de-a elevii și profa (!) tovarășa învățătoare, alergatul prin șanțuri, furatul florilor și al fructelor.” (Anonim)

·         „Când am mers în tabără cu clasa prima oară. Am râs non-stop și nu am dormit deloc.” (Nora)

·         „Când eram mic făceam figurine de lut și le ardeam în sobă.” (Anonim)

·     „Cele mai frumoase vacanțe de vară au fost când, la bunici, croiam cele mai moderne haine păpușilor. Dar, din păcate, în prezent nu mai găsesc timp…” (Anonim)

·         „Eu și fratele meu, Doru, prăjeam gogoșile în tigaie. Mama era cea care frământa coca și o punea să crească într-un lighean galben. Când creștea, eu modelam gogoșile (întindeam coca și foloseam un pahar ca să decupez gogoșile); fratele meu le prăjea. Apoi eu le pudram cu sare. Când se răceau puțin, începeam să le mâncăm. Și prăjeam mai departe. Aveam 12-13 ani – fratele meu cu un an mai puțin.” (Anonim)

·         „Leagănul din lemn din curtea bunicilor, de sub vișin.” (Anonim)

Anca-Maria Pănoiu

Do you remember Street Delivery? True, it’s been a while since then… Still, we are left with the purple jar in which people passing by dropped some of their childhood memories, quickly written on small pieces of paper. Tastes, images, people, games, toys, faces, smells of people not knowing one another, all ended up in the same magic jar.

Amintiri jucăușe la Street Delivery

În weekend-ul 15-17 iunie, bucureștenii s-au putut bucura de cel mai mare festival de artă stradală din România: Street Delivery, ediția 2012. Firește, MȚR a strigat „Prezent!”. Pe strada Pictor Arthur Verona – forfotă colorată și veselie generală! Standul MȚR, dedicat în acest an Proiectului Copilăria. Rămășițe și patrimoniu, se potrivea de minune în peisaj. Acolo, cei mai copilăroși voluntari au pregătit jocuri peste jocuri, cu care i-au îmbiat pe trecători: ȚOMAPAN, Melcul, Țintar, Avioane, ateliere de  lână și păpuși din linguri de lemn, basme năzdrăvane și câte și mai câte!

Atât pe trecătorii rămași să se joace cu noi, cât și pe cei mai grăbiți, i-am rugat să ne scrie jocuri preferate din copilărie și amintiri, pe care le-au pus apoi în două borcane... fermecate, care acum păstrează, pe bilete de hârtie însemnate pe fugă, amintiri de preț ale unor oameni răspândiți pretutindeni în oraș, care nici măcar nu se cunosc între ei. Firește, cei care au binevoit să ne împărtășească din gândurile lor au fost răsplătiți cu cărți poștale și stickere ale proiectului Muzeul Copilăriei. Cititorilor blogului le prezentăm un... top al celor mai jucate dintre jocurile găsite în borcanele fermecate. Poate vă vor stârni amintiri...

I.                    Cu majoritate covârșitoare de amintiri duioase, pe primul loc în borcanul cu jocuri a fost Șotronul, cu 17 bilețele. Cretă albă hârjâită pe striațiile asfaltului. Pietricica: pică sau nu pică în căsuță? Bufnituri cadențate, zdrobiri discrete de tălpi mici pe caldarâm.

II.                  Îl urmează îndeaproape De-a v-ați ascunselea, care în Oltenia se mai cheamă și Pitulușu, ceea ce ne-a înduioșat peste poate – 16 amintiri la borcan.

III.                Al treilea în top este Elasticul, amintit în bilețele de 15 ori. „Ia-nuarie, Fe-bruarie, Martie, A-prilie...” Parc-așa era, nu? Ah, ce emoții să nu mă împiedic și să nu iau o gură de asfalt când țineau elasticul la brâu...! Iar Alexandra, fata șefului de scară de la 4, era subțire ca o trestie și sprintenă ca o zvârlugă!

IV.                Țară, țară, vrem ostași! a fost amintit de 12 ori, iar o doamnă a ținut să ne precizeze că era foarte popular în copilăria dumneaei, prin anii ’50-’60. Să fi fost încă războiul proaspăt în mentalul colectiv și asta să fi avut înrâurire până și asupra jocurilor copiilor?

V.                  Un alt joc îndelung jucat este Frunza, cu 8 numiri. La fel și coarda, care-mi dădea emoții de fiecare dată când se schimba sensul de rotire. Cu 7 amintiri vine strâns din urmă ȚOMAPAN (ah, ce-l mai jucam prin ore!), iar cu câte 6 voturi vin Castel, Baba oarba, Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți.

VI.                5 bilețele ne-au amintit de Rațele și vânătorii, câte 4 de Țările și de Nu te supăra, frate!, iar câte 3 mărturii au stat în borcanul nostru fermecat pentru Șah, Leapșa, Capră nouă/Lapte gros, 1, 2, 3, la perete stai! (ce ne mai schimonoseam!), Moara/Țintarul și Țurca.

VII.              Mai rar amintite, cu câte 1-2 bilețele, dar nu mai puțin de preț din această pricină, au fost: Tenis, De-a podaru’ (pesemne un joc inventat de copiii care locuiau pe lângă vreo apă curgătoare...), Încetul cu încetul se fabrică oțetul, Spectacolele din spatele blocului (probabil născociri ale unor mici și în devenire stele...), Hoții și vardiștii, Podul de piatră, Mima, Avioanele, Perețică (în spatele blocului, cu mingea la perete), Cocoțatul în corcoduși și pe bara de covoare, Maroco, Doctor „Au!”(Bâza), „De-a Nadia Comăneci” (cine copilărea prin ’64?), 7 pietre, Piticot, Statuia, Mațele-ncurcate, Ferăstrăul, Cornete, Melcul, „Fotbal cu nasturi”, The Sims 3 (cyber-copilăria!!!), Fazan, „Jocul de-a cântatul la orice instrument”, Omul negru, Adevăr sau provocare, Batista împarfumată, Ursul doarme și visează, Cititul poveștilor, Pictura, Oina, De-a războiul, Nunta păpușilor, „Joc cu bucătărie improvizată din capace vechi”, Capital, Fotbal, Pișca, Căldărușa, „Să cos hăinuțe pentru păpuși”, „NFS și The Run” (din nou... cyber!), Sus-jos, Bunul gospodar, Volei, X și 0 (alt demon care mânca precum o termită sfârșitul caietului de matematică!!!), Table, „La bunica-n frigider” (oare ce s-o fi găsit pe-acolo...?) și „Bunicul stă pe prispă” (cu barba albă-colilie? cu bărbia sprijinită în toiag? cu fruntea gânditoare și ochii pierduți în zare? murmurând cuvinte vechi, neînțelese?).

Bănuiați că există atâtea jocuri? Noi am fost surprinși de cât de multe par aduse laolaltă. Și totuși, cele mai multe ne par atât de cunoscute! Parcă încă le simțim gustul...

Am găsit, în același borcan, și un joc cât se poate de... inedit: „Jocul meu preferat era alături de sora mea geamănă, cu cei 16 prieteni imaginari”... Știam parcă și-un cântec: „Am un piii-tic, și-l vreau fericit...” Dar cu asta deja intrăm pe tărâmul confesiunilor, iar pentru ele am avut un borcan separat. Îl vom desface și pe blog, într-una din zilele următoare.

Vă așteptăm cu duioșie și copilăreală!

At Street Delivery, a Romanian festival of outdoor art held in Bucharest between 15-17 of June, the National Museum of the Romanian Peasant had its strong contribution, by promoting its dear project - Childhood. Remains and Heritage. The volunteers prepared lots of games to play with the people passing by and encouraged those who wanted to leave a note with memories of their childhood and their favourite games as children. These were left in two jars, which became really magic due to their content. We opened them and we are giving you proof of those testimonials by means of a top of the most played, but also of the most... uncanny games.