joi, 15 decembrie 2011

Cutiuţa fermecată

Pentru că încep să mă simt în duhul sărbătorilor, întrebarea voastră dacă m-a dezamăgit Moş Crăciun mi-a răscolit un pic memoria şi m-a umplut de duioşie. De duioşie pentru că mi-e dor de timpul când credeam cu sufletul la gură şi aveam ochii larg deschişi către o lume în care azi mi-e atât de greu să mai cred, o lume în care era posibil orice, în care comunicarea mea cu Moşii (Nicolae sau Crăciun), cu Dumnezeu sau cu bunicii mei morţi era atât de vie şi de reală!!!

Nu-mi mai aduc aminte exact când s-a întâmplat, cert e că eram la şcoală, probabil clasa a doua, ştiam să citesc şi cu siguranţă citisem o poveste cu eroi curajoşi. Ştiu sigur că-mi plăceau astfel de poveşti şi-mi plăcea să mă identific cu eroii lor. Eram mai băieţoasă pe atunci şi-mi doream să fiu la fel de puternică, la fel ca un băiat, dar îmi lipsea curajul şi pesemne forţa. 
La noi acasă nu venea niciodată mama sau tata să ne întrebe ce ne-am dori să ne aducă Moşul, pentru că nu-şi permiteau luxul de a întreba, aşa că Moşul venea cu ce putea el. Prin urmare, dorinţele noastre erau adresate direct Moşului printr-o rugăciune personală. Cu gândul la eroi şi la faptele lor de vitejie, pesemne şi cu ceva frustrări de neputincioasă de la joaca de afară (unde scara A a blocului nostru era într-o permanentă luptă cu scara B, scară cu mai mulţi conlocuitori coloraţi mai puternici şi mai tupeişti), într-o seara cu luminiţele din brad aprinse, m-am rugat moşului să-mi dăruiască o cutie mică, fermecată din care să scot în momentele cheie o doză de curaj şi voinţă!!! Eram convinsă că dacă voi avea această cutie, voi fi invincibilă şi nu voi mai ajunge acasă cu lacrimi în ochi spunând cum cutărică de la scara B mi-a furat căciula sau jucăria sau mai ştiu eu ce..
În noaptea de dinainte m-am chinuit intens să nu adorm, să-l vad pe El cum îmi aduce cutiuţa mea fermecată. Nu am reuşit, evident, să-l prind. A doua zi, surpriză! în loc de cutiuţă am primit o păpuşă frumoasă cu ochi albaştri şi cu părul roşcat, pe care o chema Svetlana. Nu glumesc, aşa era imprimat numele ei pe pielea capului ei din cauciuc printre firele de păr. Am fost vădit dezamăgită. Eu voiam să fiu un băieţoi forţos şi Moşul voia să fiu o fetiţă!
Peste ani, mai mulţi aşa, mi-am dat seama că eu primisem demult cutia fermecată, pentru că nu mi-a lipsit nici curajul şi nici voinţa de a face tot felul de lucruri nebuneşti. Acum, mare fiind şi cu copii mici, mă rog moşului să-mi dea înapoi cutiuţa mea pe care mi-a luat-o, căci mă simt descurajată de multe împrejurări. Pesemne că aşa simt acum şi poate peste ceva ani îmi voi da seama că n-am pierdut niciodată cutiuta mea mult dorită...
Sărbătorile cu bine!
 
Petruţa Baniţă

When I was little, I used to ask the Santa Claus to bring me a small box where there would be courrage, in casea I would need some when other children would teaze me... I tried to stay awake when he brought the presents, but I did not, and when I woke up I saw a wonderful doll. I wanted to be a brave boy, and Santa wanted me to be a girl... Over the years I realised Santa did bring me the small box, I just did not know this.

miercuri, 7 decembrie 2011

Jucării îndrăgite de copii

La Muzeul Ţăranului Român, săptămâna trecută s-a încheiat cu Târgul de Sf. Nicolae.
Ca la orice târg, erau multe, multe jucării.
Jucării făcute de meşteri, lucrate de mână, jucării îndrăgite de copii.
Foto: Petronela Antip



sâmbătă, 3 decembrie 2011

Zâna "NU!"

Cea mai spaimă dintre spaime. Dar şi cea mai dragă dintre drage. A copilăriei şi a adolescenţei, a trecutului şi a prezentului. Mai mult ca sigur şi a viitorului. A timpului meu. Ea e mama, pe care, dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt... ei bine, tare mă tem că aş pufni de râs şi l-aş rosti în parte maliţios, în parte cu un zâmbet complice: "NU!"
Păi şi cum să nu fie aşa, dacă-l rosteşte toată ziua-bună ziua, aşternându-l implacabil, ca pe o ştampilă, peste majoritatea mărunţişurilor vieţii...? Vrei să te duci la ea s-o iei în braţe, cu inima revărsându-se de dor şi drag. O cuprinzi şi o simţi între palme cum se încordează, apoi se chirceşte ca o mâţă stropită cu furtunul: "Nu, nu, nu! Stai, lasă-mă!" Asta dacă nu preschimbă scrâşnirea îmbrăţişării într-o veritabilă şedinţă de kineto-terapie, zdrobind romantismul cu nevoi reumatice: "Strânge-mă mai jos! Aşa, aşa, până trosneşte! Aaa!"
Eşti deja ditamai fata de 20 de ani, mâine-poimâine te măriţi (ba bine că nu!) şi nu ştii să găteşti nici măcar un pahar cu apă. De ce? Ete de-aia, că de doi ani te înfăşori printre picioarele mamei, la bucătărie, rugând-o să te lase să mai baţi şi tu un ou, să mai tai o ceapă, să mai frămânţi o cocă. Răspunsul: "NU!" Sau, mai nuanţat: "Bine, hai să gătim împreună. Deocamdată stai aici şi uită-te la mine, că nu are cum să-ţi iasă din prima." Eu: "Dar..." Ea (tonul vocii urcă vertiginos): "Nu! Înţelege-mă!" Eu: "Mama, de ce ţipi?" Mama (tare): "Nu ţip! Aşa sunt eu, categorică!" Vrei să o ajuţi la împachetat sarmale şi te cerţi cu ea juma' de oră: "Lasă-mă-n pace, că nu ştii tu să faci, mă încurci!" După spirite încinse şi scântei sărite cât colo, se învoieşte. Şi culmea, sarmalele îmi ies faine şi dodoloaţe, de până şi mama le admiră: "Foarte frumoase, ia uite! Da' dă-te acum, continui eu, că mă grăbesc!" Staţi frumos la masă, toată familia, şi dintr-o dată îţi dai seama că îţi trebuie un cuţit. Sau pâinea. Sau apa. Sau borcanul cu castraveţi muraţi. Te ridici cu grijă de la locul tău, atentă să nu răstorni castroanele pline, dar vigilenţa maternă e mai iute ca ardeiul pe care îl sfărâmă între dinţi: "Ce-ţi trebuie?" Eu: "Un cuţit..." Ea (deja în poziţie încordată de start): "Stai că mă duc eu! NU ştii tu unde e, dărâmi pe-acolo!" Altădată vrei să pui şi tu ciorba în farfuriile oamenilor, că de, dacă n-ai tocat morcovul, măcar atât să faci: "NU! Pun eu! O verşi!"
Te îmbraci şi tu să ieşi în oraş. Şi nu, zâna nu cârteşte, chiar dacă e cântare şi habar n-ai când te întorci acasă... Dar îi căşunează pe detalii: "Nu îţi stă bine cu fusta aia, uită-te şi tu cum te face! Ţie îţi stă bine ori cu lungă, ori cu foarte scurtă!" Asta după ce cu nişte luni în urmă (NU uit, m-a marcat!), s-a luat de un sarafan scurt: "Să nu te mai văd cu fuste deasupra genunchiului, nu vezi şi tu că îţi fac picioarele ca nişte buturugi? Înţelege că nu îţi stă bine!" sau "De ce nu îţi strângi părul? Nu înţelegi că aşa nu te avantajează?! Zi şi tu, măi Pănoiu, nu am dreptate?!" Pănoiu e tata, un urs mare şi bun care zice mai mereu: "Daaa, Bişor!" Iar când nu zice, rar - ah, ce clipe de victorie! - postulează avocăţeşte, ca la bară: "Nu, aici îi dau ei (adică mie) dreptate!" Cor de îngeri! Zâna înghite şi se retrage, pierzătoare şi convinsă că, de fapt, noi nu înţelegem.
Eşti mare şi vaccinată, plecată la facultate în alt oraş. Pe la 3 jumate după-masă te apucă un dor de crăpi de zâna ta cea grunjoasă, aşa că apelezi "Mama dragă". Sună, sună, sună... Răspunde. Are vocea unui copil pe care tocmai l-ai luat din groapa cu nisip şi l-ai trimis la teme: "Ai, măi Anca, doar nu ştii că între 3 şi un sfert şi 5 e serialul? Ora mea!" E, ce să-i faci?! Doru' e de vină. Dacă se-aprinde, nepricopsitu', taman între orele astea...
Vrei să o înregistrezi povestind din copilărie. Că doar ştii că a avut o pruncie mustoasă, plină de întâmplări. "NU..." Că nu are timp, că nu poate să se concentreze, că nu are răbdare, că nu îi place reportofonul..." Îţi vine ideea să ieşiţi în oraş, la plimbare, toată familia: "Nu acum... Altădată..." Vrei să-i închizi televizorul care îngână ştiri răsuflate, din oră în oră - folosit pe post de radio şi păstrător al echilibrului fonic din casă, precum şi al nivelului de andrenalină din piept. Tunete şi fulgere! "NU!" Îi propui nişte muzică frumoasă în loc: "Nu, lasă-mă aşa!" Sunteţi în maşină şi e bătaie pe radio. Bine că nu e şi fratello mai mare, că altfel iar trâmbiţează tata că nu ne scoate din Trinitas şi Muzical. Fără el, lupta din arenă se dă între Magic - preferatul meu şi România Actualităţi - febleţea mamei, pe care o păzeşte ca un Cerber avid de informaţie. Pe RRA sunt ştiri - bun, facem o concesie, că doar nu ne strică să mai aflăm una-alta. Dar ce te faci că pe urmă, pe RRA dau muzică dance. Tâcţi-tâcţi, bumţi-bumţi! Dai să schimbi, cu fineţe, diplomaţie şi cu nodu'n gât. "NU! Lasă acolo!" Eu: "Da' mama, n'auzi că e... dance?!" Ea: "Ei, lasă, că poate urmează ştiri!"
Dacă-l întrebi pe tata, el nu i-ar zice "NU!" Tata e marcat (atins, pătruns, înfierat) de altă onomatopee a mamei, menită tot să se repete, iar şi iar: "Şşşt!" Adică nu vorbi, nu fă zgomot, nu mă deranja! Sunt împreună de 39 de ani, aşa că ar putea să scrie o sagă despre asta. Iar mama, dacă ar citi, fie rândurile astea, fie saga lui tata, ar zâmbi uşor vinovat şi s-ar îndreptăţi cu jumătate de glas: "Păi nu-i aşa? Nu am dreptate?!"
Şi totuşi, mama nu zice "nu" la lucruri mari. Nu-mi refuză excursii prin ţări străine. Nu se împotriveşte să plec la 600 de kilometri depărtare cu nişte oameni pe care abia i-am cunoscut, chiar dacă i se strânge stomacul de spaimă. Nu se împotriveşte să îmi iau bilete la teatru, la concerte, la operă, la filme, chiar dacă toate astea înghit o felie serioasă de buget. Nu mi-a interzis niciodată să ies în oraş, să mă plimb, să călătoresc, să cunosc oameni noi, chiar dacă habar nu avea ce hram poartă, chiar dacă nu fusese niciodată prin locurile pe unde umblam. Chiar dacă sunt în sesiune. Nu s-a împotrivit când am vrut chitară, apoi tamburină, apoi aparat foto, apoi... apoi... apoi... Chiar dacă... Chiar dacă... Chiar dacă...
Ciudată şi zâna asta a mea!

Anca-Maria


P.S.: Dacă ar fi să aleg un al doilea cuvânt cu care să o descriu pe mama, acela ar fi încredere. Iar al treilea, răbdare. Ar urma, cu siguranţă (şi NU în ordinea importanţei!), dăruire şi sacrificiu. Iar pe toate astea, ca şi pe multe altele, le-aş vârî numaidecât în aceeaşi oală, care se cheamă iubire.

Let me introduce my dear and scary mother, whose most suitable nickname would be Fairy "NOT!". And this is most reasonably, because this is her answer to most of the daily situations: "NOT!" Whether you want to hug her, help her in the kitchen, turn off the TV, wear one dress or another etc. etc. etc. she's against.
However, Mum never says "NOT!" to great things. She agrees trips abroad, acquaintances of mine that she never gets to know, theater, movie, opera and concert tickets (even if they cost a load of money). She almost never refuses wishes such as a new guitar, a tambourine or a camera. Or... or... or... Even if... even if... even if... 
Creepy, this fairy of mine!
On second thoughts, if I had to describe my mother in one word, I would choose trust. Then, patience. Then dedication and sacrifice. Eventually I would put all these together, wrapping them in the word LOVE.

joi, 1 decembrie 2011

Bărbosu' şi întrupările lui

Era prin anii '80, mai spre sfârşit. Verişoară-mea creştea la ţară, la bunica. Avea câţiva anişori: destui cât să poată citi ora pe cadranul ceasului deşteptător din metal verde - adevărat orologiu şi axis mundi domestic - şi destul de puţini cât să se lase păcălită de tertipurile bunicii, care, cu o vigilenţă vulturească, aspira să înăbuşe orice tentativă de nesupunere la regulă. Chiar dacă regula era de multe ori: "Nu mişca, nu respira!" Şi chiar dacă doruri de răscoală nu prea veneau din partea fetiţei, cuminte şi aşezată.
Cum era văduvă şi ţinea casa pe umeri, lipsindu-i o mână zdravănă de bărbat pe lângă care să apară ca o boare feminină ocrotitoare şi cum era mai toată ziua prinsă cu treburi pe-afară, bunica a trebuit să îşi născocească un... ajutor: Bărbosu'. Un personaj misterios, gata în orice clipă s-o înhaţe pe fetiţă dacă nu era cuminte. 
În ochii ei, Bărbosu' era un zeu domestic păstrător al ordinii şi liniştii casnice, al echilibrului. Chiar dacă echilibrul era o treabă foarte sensibilă, cerând metode uşor... fioroase. Unde mai pui că putea lua şi felurite forme!
De pildă, una dintre cele mai de temut întrupări ale lui Bărbosu' era un fulg, prins de grinda de deasupra patului. Dacă fata nu era cuminte cât bunica lipsea, fulgul se mişca. Prin urmare, Cristina stătea încremenită sub pătură, privind terorizată la fulgul care fâlfâia chiar şi la un oftat mai adânc. Darmite dacă ar fi îndrăznit să se strecoare din pat, afară!
De departe însă, cea mai cumplită întrupare era în persoana lui Cătălin. Un personaj local cu cazier incert, de 2 metri şi 100 de kile, dar, bizar, fără... barbă! De parcă ar mai fi contat în ochii Cristinei! Pentru ea, zeul teribil era Cătălin de pe uliţă. Ei, şi într-o zi, pe când fetiţa se juca la poartă, vine individul în persoană. Se apropie de ea. Stupoare. Rânjeşte sumbru: "Bunica mi-a spus că nu prea eşti cuminte... Să ştii că diseară, la opt, am să vin să te iau! Te bag într-un sac, îl leg la gură şi îl arunc în râu!" Cristina, fireşte, a zbughit-o în casă, unde a şi rămas, tăcută şi speriată, cu pieptul bubuind şi cu închipuiri groaznice, până seara. Vezi-Doamne, ameninţarea o făcuse să se simtă vinovată, chiar dacă musca nu avea niciun motiv să poposească pe căciula ei. 
Au mocnit cât au mocnit spaimele în inimioara ei bătândă. A stat toată ziua numai pe lângă casă, prudentă şi sperioasă. Atât că nu numai inimioara ei bătea, ci şi ceasul de metal verde. Bătea, bătea, bătea. Neabătut. Implacabil. Şi cum fetiţa ştia deja să citească ora, când limbile s-au apropiat de înspăimântătorul 8, s-a spart buboiul: Cristina a izbucnit într-un plâns cu zguduieli şi lacrimi şiroaie, rostogolite. Printre sughiţuri, i-a povestit bunicii că în câteva minute vine Bărbosu' ca s-o ia şi s-o arunce în râu. Bunica... ce să mai zică?! Nu putea să îşi dezmintă isprava izvorâtă dintr-un avânt pedagogic prea mare, că cine ştie, poate mai avea nevoie de serviciile lui Bărbosu' şi altă dată... Şi-apoi, ca şi Moş Crăciun, Bărbosu' trebuia să îşi continue existenţa, căci fără el, copilăria ar fi avut un gust mult mai searbăd. Aşa că a îmbrăţişat-o pe Cristina şi i-a promis că o să-l bată şi o să-l alunge.
S-a făcut 8 şi Cătălin n-a venit. Peste ani însă, Cristina a aflat că a sfârşit la închisoare. Ha, până la urmă tot ca ea a fost!

Anca-Maria

Cristina, Anca-Maria's elder cousin, grew up at their grandmother's, at the countryside. It was in the 1980s and Cristina was a little girl, witty enough to read the clock but also naive enough to believe in all the stories grandma told her in order to keep her quiet. Though quiet she was indeed!
A character who haunted her childhood was Bărbosu' (The-Bearded-Man), a domestic god who could turn into various things in order to scare and control her. For instance, he took the shape of a feather hanged on the ceiling, above the bed. Each of its movements meant that the girl was disobedient. Of course the feather waved whenever the air blew, so Cristina remained still and terrified in her bed. But the most appaling shape of Bărbosu' was Cătălin, a local peasant, very big and suspected of various crimes. He seemed dreadful to Cristina, even if he didn't have a beard. And one day, while she was playing, he approached her and threatened to come that evening at 8 to take her, tie her into a sack and throw her into the river. The little girl was terrified, so all day long she kept close to the house. But in the evening, as 8 o'clock approached, she bursted into tears and told Grandma everything. She managed to calm her down, but under no circumstances did she give away Bărbosu': maybe one day she was to need him again, and, apart from that, he, just as Santa, gave charm to Cristina's childhood.
Cătălin didn't come at 8, but years later, the girl found out he was in prison. Oh yeah, things sorted out for her better than she had expected!

Un dar dintr-o inimioară care bătea foarte tare...


...Şi nu bătea de spaimă, ci, pesemne, de emoţia de a fi dăruit un lucru drag. Sau, poate, cine ştie? - de părere de rău că s-a despărţit de bunăvoie de păpuşă, într-un elan de generozitate, pentru a o mi-o da mie, un ditamai copilu' de 20 de ani; ea, care abia acum începe, cu chiu, cu vai şi cu multă străduinţă, să citească cursiv şi să facă adunări cu un rezultat mai mare decât 10. Ea e Georgi. Are 8 ani, e în clasa a doua şi acum vreo săptămână mi-a dăruit una dintre cele mai frumoase păpuşi pe care le-am primit vreodată...!

Mă dusesem în vizită pe la ai ei. Ceea ce a bucurat-o, pesemne, pentru că apariţia mea a fost acea mult-dorită ruptură în rutina zilnică. Rutină care, la 3-4 după-amiaza, luase forma imperativă şi grunjoasă a temelor la mate, care ei, un spirit filologic înalt, îi provoacă deranjamanete ontologice, surmontabile numai printr-o disciplină cazonă. Mi-aduc aminte că mă simţeam şi eu aidoma, deşi de-atunci au trecut mai mulţi ani decât îmi vine să cred c-am trăit: mă luptam cu socoteli, mere plus pere, picioare de vacă înmulţite cu gheare de curcă, segmente şi segmenţele, ecuaţii cu o necunoscută... şi dintr-o dată suna cineva la uşă! Ce eliberare binecuvântată, ce amânare binefăcătoare a caznelor, ce pleaşcă de linişte pe capul meu...! Urmau mirări legate de cât de mult am crescut, laude, mândria mamei (şi o concesie tacită, pentru că ea ştia că am de scris la mate), poate o ciocolată, poate nişte bomboane şi învârteli printre picioarele şi conversaţiile celor mari, care, chiar şi când nu mă mai băgau în seamă, aveau gustul delicios al excepţiei de la împlinirea îndatoririlor zilnice.
Pesemne că acelaşi elan o încerca şi pe Georgi. Pentru că mă tot lua de mână şi mă trăgea, cu forţa de jumătate de newton a braţelor ei plăpânde, spre dormitor: "Anca, Anca, hai să-ţi arăt cevaaa!" O dată, de două ori, de trei ori. Mie, fireşte, nu-mi făcea cinste să devin complice la abaterile micuţei. Aşa că făceam pe dura, mă luam cu discuţii "de-ale celor mari", o amânam, o trimiteam înapoi la lecţii. Şi eu, dezertoare într-ale copilăriei...
Totuşi, perseverenţa fărâmei de om a avut sorţi de izbândă. Mai de dragul ei, mai ca să scap de pisălogeala vocii ei ca o trompeţică, m-am lăsat luată de mână şi dusă în dormitor. Piticul deschide uşa şi-mi face un brânci straşnic în absolut: "Ta-taaam!" Absolut pe care în primele două secunde nu l-am sesizat, trăind o agonie prelinsă, scursă cu greu: trebuia să fiu încântată, trebuia să mă bucur, să îi fac pe plac, să n-o dezamăgesc. Un mic detaliu: nu ştiam de ce să mă bucur, habar n-aveam la ce ar fi trebuit să mă uit. Bafta mea că degetuţul ei ca o fidea a arătat spre ţinta entuziasmului restant, scăpându-mă de belea! Într-un colţ îndepărtat al camerei, de o balama a şifonierului, stăteau agăţate două păpuşi de cârpă.
Frate, dar CE păpuşi! Înainte să-l pot stăpâni, entuziasmul meu a urcat vertiginos, mai-mai să pocnească barometrul din capul pieptului şi m-am trezit chiţăind şi ţopăind prin cameră. Pe nesimţite, făcuserăm schimb de roluri: eu, Anca, 20 de ani, şcolăriţă-ntr-ale ştiinţelor comunicării, vaccinată, mă dădeam de-a dura de bucurie în faţa unor păpuşi, iar ea, Georgi, 8 ani, studentă la Facultatea de ABC, stătea demnă, cu un surâs măsurat în colţul gurii, privind zbaterea mea jumătate cu încântare, jumătate cu îngăduinţă.
Păpuşile erau un el şi o ea: doi copii de cârpă, măricei - aproape o juma' de metru, cu cârlionţi de mohair şi umplutură de vată, cu nasturi negri, lucioşi în loc de ochi şi o linie curbată, roşie, zâmbind în loc de gură. Erau departe de sofisticăria industriei jucăriilor din ziua de astăzi, dar tocmai asta îmi plăcea la ele: simplitatea lor spunea o poveste despre copilăria blândă şi nevinovată, despre forţa imaginaţiei, a improvizaţiei, a ideii şi a jocului născocit, nu luat de-a gata din raft, pe bani grei. Şi dincolo de raţionamente, subconştientul începuse să-mi dea ghes înspre păpuşi (secondat de un conştient vinovat), încât mai-mai s-o întreb pe Georgi de unde le-a luat, ca să dau şi eu fuga să îmi cumpăr! Bruma de maturitate m-a ajutat să mă astâmpăr la timp, numai că ea avea mai multă: "Poţi să iei şi tu!" Am crezut că înţeleg eu greşit şi m-am făcut că nu aud, continuând să le mângâi şi să mă extaziez. "Anca, ia şi tu una!", a insistat fărâma de om. Măi să fie, ce să fac acum? Se vede clar pe faţa mea că-mi plac la nebunie şi că tare aş mai lua şi eu... dacă şi un copil de 8 ani observă!!! Dar cum să iau eu, om în toată firea, jucăria ţâncului? Ca şi cum i-aş lua mâncarea de la gură, ca şi cum, ca şi cum... nu, nu, hotărât lucru! Şi dă-i şi joacă teatru: "Georgi, dar cum să-ţi iau eu ţie păpuşa? (ah, ba da, ba da, chiar mi-ar plăcea una!) Eu sunt mare acum, nu mă mai joc (e, ba vezi să nu!), tu eşti micuţă, sunt pentru tine..." Georgi insistă implacabil: "Ba da, Anca, ia şi tu una!" Eu: "Nu, Georgi, nu pot, mi-e jenă să-ţi iau păpuşa... (da, îmi e... şi totuşi... parcă ţi-aş lua-o!)" Şi în căpoşenia mea demnă şi prefăcută, poate că aş fi rămas cu pofta usturândă în capul pieptului, dacă în uşă nu ar fi apărut cel mai de treabă Cerber din lume, Doamna Eugenia (prietena mamei lui Georgi), aspră ca un comandant de oşti şi bună ca pâinea caldă. Mi-a trântit-o categoric, fără drept de apel (de parcă aş fi simţit nevoia să fac vreunul!): "Anca, ia te rog păpuşa, este un exerciţiu de generozitate pentru Georgi. Ea trebuie să se obişnuiască să împartă." Georgi îmi dădea ghes cu ochii de şoricel pe după ochelarii cu lentile groase. Mai puteam să mai zic ceva? Am primit. Dar şi după ce se alesese cu păpuşă, zvâcul din mine nu s-a potolit: "Georgi, pe care vrei să mi-o dai? (Doamne, să mi-o dea pe fetiţă, Te rog, Te rog, pe fetiţă o vreau!)" Au urmat alte clipe de agonie, în care parcă vedeam degeţelul poposind implacabil pe băiat. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar... Georgi, însă, ba a avut intuiţie şi delicateţe, ba îi plăcea ei mai mult băieţelul, pentru că a arătat spre fetiţă. Pfuai, ce uşurare! Dă-i şi-o pupă, dă-i şi ia păpuşa, dă-i şi ţopăie şi dansează cu ea prin toată casa!
Mai târziu, la plecare, am pupat-o pe Georgi pentru a nu ştiu câta oară. Doamna Eugenia o ţinea în braţe şi mi-a atras atenţia că îi bate inima foarte tare. Am pus mâna pe pieptul ei - era acolo un ciocan care izbea la turaţie maximă. M-am gândit, cu spaimă şi vinovăţie, că e din pricina dorului de păpuşă. Şi am încheiat o convenţie şoptită cu mama fetiţei: "Dacă plânge după ea, i-o aduc înapoi, să ştiţi!" Dar până una-alta, păpuşa Georgiana, botezată aşa după inimoasa ei "mămică", a plecat spre camera altui copil, într-un cămin studenţesc. Cameră atât de colorată şi înţesată cu jucării, încât ai zice, mai degrabă, că e un dormitor de creşă...

Anca-Maria

A couple of days ago, Anca-Maria went to visit Georgiana's family. Georgi is 8 years old, and at that time of the day she was struggling with her maths homework, so Anca's coming was a true blessing to her. She insisted on showing her guest some misterious something, but firstly, Anca did not pay attention to her request. In the end she obeyed Georgi, who took her to the bedroom, to show her a couple of simple, but marvellous dolls - a boy and a girl, made out of cloth and cotton. Anca was elated and she started to dream of having the dolls, though she realised she had to hide this from the little girl. But the little one did have intuition! Because she offered Anca one of the dolls. At first, the so-called 'adult' struggled to refuse the gift, being ashamed of taking away the toy of a 8-years-old. But then, advised by Mrs Eugenia, a very strict, but gentle friend of the family, she accepted. The gift was meant to be for Georgi an exercise of generosity.
Later on, when leaving, Anca noticed that Georgi had very strong heartbeats. She was afraid they were because of the doll, so she promised in secret to bring it back if Georgi expressed her regrets. But until then, the doll, called Georgiana after her first mistress, lies in another bedroom. One of a 20-year-old, but so colourful and full of toys one would say it belongs to a little child.